Cine suntem după ce rămânem singuri?

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă pune reflectorul pe relația dintre trei generații de femei, care înțeleg lumea în moduri aproape incompatibile unul cu celălalt. Familia și echilibrul ei precar sunt zdruncinate de internarea bruscă a celei mai vârstnice dintre ele. Fricile paralizante capătă contur în apropierea morții iminente. Mecanismele lor de apărare, mai ales felurile în care fiecare parazitează viața celeilalte, în numele datoriei și al iubirii materne, ies la suprafață. Iar Leia, aflată la mijloc(ul distanței), este cea care înregistrează schimbările, cea care (își) cerne realitatea, se străduiește să o transcrie și să-i dea un sens, cea care își negociază constant identitatea, în încercarea de a descoperi cine rămâne în afara statutelor de fiică și mamă și a găsi un drum spre (un) liman.


„Între moartea tatălui iubit și boala mamei care încă mai trăiește, Lea îmbătrânește și nu mai vrea să fie gazdă pentru vieți străine. Ultima zvâcnire de pasiune, revolta întârziată, regretele și fricile ca o gură cu dinți perfecți, râzând în oglindă. În cât timp o femeie devine mama pe care nu a iubit-o în copilărie? Cât din noi este alegere și cât moștenire? Maria Orban scrie adevărat, iar cartea ei se simte la fel.“
Tatiana Țîbuleac


„Maria Orban revine cu o carte chiar mai incomodă decât debutul ei, Oameni mari, căci de data aceasta sapă și mai adânc în universurile noastre interioare și scoate de acolo subiecte tari, unele dintre ele aflate încă la limita tabuului: dragostea maternă și ce se poate ascunde în spatele sentimentului datoriei, grotescul degradării umane, coșmarul neputinței, tânjirea după iubire, atracția sexuală din apropierea morții ș.a.m.d. Iar scriitura ei e lucrată în filigran. Minuțioasă, necruțătoare, viscerală. O proză concentrată, care te izbește cu forța unui cuțit bine înfipt, chiar în punctul în care doare cel mai tare. Apoi îți întinde bandajul, să îți pansezi rănile. Așa cum numai literatura bună o poate face.“
Eli Bădică