„Întrețesut cu motive romantice (oglinda, umbra, sângele, groapa, câinele negru), volumul Bestia obișnuinței ne trimite în unul – poate nu cel suprem – dintre cercurile infernale. Oricum am privi, din subterana lui Dostoievski sau din penthouse-ul lui Patrick Bateman, avem locuri în față la apocalipsă. Deopotrivă înger și demon, melancolic și violent, inocent și provocator, Radu Găvan este călăuza noastră în căutarea unui Neverland din ce în ce mai greu de atins.“

Ștefan Bolea


O floare, o pasăre

Visez uneori
Că sunt prins într-un trup de piatră
Trupul unui uriaș încremenit
În mijlocul unui cimitir
Din valea cea mai întinsă
Valea uitării și a timpului fără măsură
Înconjurat de milioane de giganți fără chip
Suflete prinse în blocuri de granit
Strigând neîncetat
Fără ca un singur sunet să răzbată în valea cea mai adâncă.

Visez că sunt o floare
Îngropată la o mie de metri sub
O mie de tone de pământ mort
Despărțită de o mie de ziduri
O floare pulsând
De nimeni știută
Cu spinii tocindu-se lent
Sub mușcăturile boabelor de țărână
Devenind pământul mort
Sunt o floare ce moare încet
Și nimeni nu știe.

Visez că sunt răsuflarea ușoară a unui nou născut
Și cu fiecare clipă mă îngreunez
O pasăre ce dă din ce în ce mai rar din aripi
Apropiindu-se de pământ
Și de ce se găsește sub pământ
Visez o mare de giganți din piatră
Înălțându-și pumnii spre cer
Cu gurile larg deschise în urlete mute
Visez că răsuflarea devine gâfâit
Horcăiala unui bătrân muribund
Visez o pasăre izbindu-se de pământ.