Deși a fost în general bine primit imediat după apariție de critica de întâmpinare în exercițiu (au scris favorabil Perpessicius, N. Davidescu, M. Ralea), romanul Ciuleandra (1927) nu a fost creditat ca o narațiune de performanță, la nivelul capodoperelor unui scriitor consacrat prin Ion (1920) și Pădurea spânzuraților (1922). Criticii (în mod special Pompiliu Constantinescu) i-au reproșat fie superficialitatea analizei psihologice, fie intriga senzațională, fie artificiozitatea conflictului melodramatic. Autorul însuși a mărturisit în jurnal ușurința cu care a scris micul roman într-o perioadă de tatonare și mobilizare a eforturilor de construcție pentru Răscoala. Transcrierea finală a romanului, în august 1927, a avut totuși dificultățile ei, datorită îndoielilor autorului, suspiciunii că narațiunea suferă de artificialitate: "Parcă e ceva livresc în viața pe care o trăiesc figurile"-notează scriitorul în jurnal la data de 8 august 1927 (v. Opere 17, p. 6). Printr-o excepție de la credința rebreniană statornică în arta majoră serioasă, animată de o semnificație morală clară, Ciuleandra "ar fi o demonstrație a artei privită ca simplu joc: nu vrea să propovăduiască și nici să-ți lase vreun învățământ. Nu vrea decât să amuze în sensul larg al cuvântului"(ibidem, p. 6). Autorul nu-și abandonează însă romanul sub umbrela nesatisfăcătoare a ideii de joc, adică de "operă de artă prea pură sau prea sintetică", pentru că l-ar destina astfel categoriei minore de simple "experiențe de laborator". Liviu Rebreanu își explicitează în jurnal adevărata investiție de semnificație: "Ciuleandra asta, pentru mine e o operă în care se exprimă și se clarifică o taină sufletească mare, e cazul, des repetat, al iubirii până la crimă..."(Opere 17, p. 7). Orgolios, după apariția cărții nu agrea opiniile critice care nu o tratau cu încredere și cu suficientă seriozitate.